Încă un pas...

" - Aşa , şi? Chiar crezi că-mi pasă?"
...
Ultimele mele cuvinte spuse înainte de a trânti uşa cu nervozitate.
E totul sec.
Nu-mi place.
Ce dobitoc guraliv.
Încerc să nu-mi pierd timpul gândindu-mă la ce s-a întamplat cu 3 minute în urmă,cu toate că nu prea reuşesc...
Afară plouă cu stropi reci şi timizi.
Asta îmi place.
Merg exact acolo unde ştiu că ambianţa mă face să uit de lucruri care îmi provoacă displăcere.
E un bar şi atât.Nimic mai mult.
Poate incapacitatea de a poseda viciul tutunului ar fi avut drept consecinţă o atmosferă mai puţin ceţoasă în jurul meu.
Mai contează?
Nu prea cred.
În momentul de faţă singurul lucru care contează este dexteritatea excepţională de care dau dovadă unii posesori de cretinism...
Şi iar revin cu gândul la monotona situaţie care s-a întâmplat mai devreme. Pe scurt,sunt eu,este el,suntem doi,dar nu prin adunare!
Eu sunt eu,el este un...nu găsesc ,efectiv, cel mai bun cuvânt care să-i ofere descrierea pe care o merită.
În sens larg este diferit...în sens restrâns,este o fâşie impermeabilă cu privire la concepţiile pe care încerc să i le inspir.
...E doar o pierdere de timp,aşa-i?
Şi-a fixat nişte standarde prea joase,care nu îi permit o autoperfecţionare semnificativă.
Autoperfecţionarea semnificativă coexistă cu ceea ce se cheamă spirit raţional dezvoltat şi exersat.
Nu vreau să se înţeleagă de aici că sunt adepta pefecţiunii.După mine,până şi perfecţiunea asta e imperfectă,aşa că mi-e total indiferentă.E vorba doar de celebra compatibilitate între doi indivizi.Fără ea,ai impresia că persoana de lângă tine e o ratată şi n-o suporţi în preajmă.
Brusc,simt nevoia de o plimbare.
Nu vreau nimic altceva.

Doar linişte.

Nuanţe...

E frig…
Nici nu mă aşteptam să fi fost altfel.
Banca pe care stau e umedă,dar nu-mi pasă.Mă încălzeşte îndeajuns fumul ţigării Dunhill din care trag pătimitor.Nu ştiu dacă am avut vreodată cel puţin pentru o clipă viziunea că am să mă aflu în această ipostază de rahat.
Zâmbesc efemer.Îmi amitesc de versurile lui Ombladon : „Probabil poza ta din ramă ţi-ar şopti: Ştii,nu eşti ce-mi doream să fii”.E o melodie veche,dar pentru adevărul pe care îl conţine, mereu nouă în sufletele celor care o ascultă.
Pe cine ar trebui să dau vina pentru asta?
Pe mine cumva?
Mă îndoiesc.
Dacă un copil hoinăreşte pe stradă cu picioarele de mult desculţe şi cu ochii lăcrimânzi de durere trupească,precum şi sufletească,nu înseamnă că din propria-i dorinţă îndură toate astea.
Le îndură din cauza celor care se află în jurul său.În general,omul,prin definiţie,nu este decât un rezultat al acţiunilor celor care îl înconjoară.Dacă spiritul maliţios al unora ne doboară,spiritul angelic al altora ne ridică.Astfel se creează un echilibru datorită căruia reuşim să supravieţuim şi prindem puterea de a trece prin orice pentru a cristaliza un ideal.
Îmi curge încet o lacrimă pe obraz. Îmi dau seama de existenţa ei abia când imi ajunge în barbă şi o simt rece.
Mi se întamplă des de la o vreme încoace.Dar nu mă ruşinez din cauza lacrimilor. Ele reprezintă cel mai bun medicament pentru exorcizarea emoţiilor care îmi bântuie sufletul. Dacă emoţiile ar rămâne acolo,nu m-aş simţi prea bine,pentru că ele formează o sferă în care se instalează cu uşurinţă amărăciunea.
În depărtare îl zăresc pe prietenul cu care plănuisem să mă întâlnesc.De obicei sunt punctuală,pentru că „punctualitatea este un atribut al respectului reciproc”,insă de data asta am vrut să sosesc cu puţin timp mai înainte.
Din cauză…de motive.
Îi fac cu mâna.El îmi zâmbeşte.E conştient de faptul că în compania mea trebuie să fie vesel.Sau cel puţin încearcă să îşi facă datoria de prieten.Stie că eu sunt mai introvertită.
- Hey,salutare!
- Bună!
- Cum ţi-e ziua?N-arăţi prea bine dispusă.Te nemulţumeşte ceva?
- Sunt bine,stai liniştit.
Afişez un zâmbet veritabil.Apreciez când cineva se preocupă de dispoziţia mea.Se spune că nu trebuie să crezi decât jumătate din ce auzi.Dar trebuie să ştii şi care jumătate!Asta înseamnă de fapt înţelepciune. Îl cunosc de mult pe acest prieten şi nu m-a trădat vreodată.Mă îndoiesc că o va face de acum încolo.Nu are nici un motiv.Şi dacă totuşi o va face,e simplu.Mă debarasez de el.N-am nevoie de astfel de exemplare.În viaţa pe care o duc,singurul element murdar pe care-l deţin sunt ţigările.În rest,de la încalţămintea pe care o port şi până la cel pe care-l consider prieten,este tot curat.Aşa îmi place să fie.Bineînţeles,acest tot se şi murdăreşte,dar atât timp cât ştii cum să-l speli,e mai mult decât suficient.
- La ce te gândeşti?
- La nimic…de fapt,mint. Nu mai contează.
- Crezi că nu pot înţelege sau de ce? Oi avea eu un număr limitat de neuroni,neregenerabili,dar sunt totuşi funcţionabili.
- Oh,nu e vorba de asta.(râdem amândoi)Spune-mi ce-ai făcut azi.
- Nimic semnificativ.Cel mai important lucru pe care l-am făcut , şi pe care vreau să ţi-l împărtăşesc şi ţie,a fost o meditare la propria condiţie,legată de fericire.
- Ascult…
- Spune-mi mai întâi ce înţelegi tu prin fericire.
- Păi…fericirea…eu o percep ca pe o stare a cărei atingere se poate realiza exclusiv plecând de la motivaţia intrinsecă.Cred în ideea că omul poate fi fericit atât timp cât asta îşi doreşte,indiferent de ceea ce se petrece în jurul său.Trebuie doar să se izoleze…
- Bun.Şi cu propria ta fericire cum stăm?
- Ah…
- Să ştii că în general oamenii au tendinţa să aleagă cele mai uşoare lucruri…iar a fi nefericit este foarte uşor.Nu trebuie să dispui de un talent anume pentru a obţine nefericirea.
- …
- De aici vreau să înţelegi că e esenţial pentru tine,pentru sufletul tău să gândeşti mai mult pozitiv decât negativ.Ştii bine că e doar o pierdere de timp preţios să permiţi nostalgiei să predomine în fiinţa ta.Meriţi ceva mai bun.
N-am ştiut iniţial ce să răspund.I-am mulţumit doar.
Nu-i singurul care îşi dedică o particică din timpul său pentru a-mi explica unele lucruri.
De fapt,sunt lucruri pe care le conştientizez întrutotul.Îmi e greu numai să le pun în aplicare.Uneori reuşesc singură,alteori am nevoie de elan.
În fine.

Atmosfera asta se datorează oricum lunii octombie…

Sau poate ăsta e doar un motiv invocat aiurea.