O-B-S-E-S-I-E,află ce înseamnă pentru mine.

Fum.
Fumul este cel care te ajută să treci peste vicisitudinile vieţii sau cel puţin asta e motivaţia care-ţi figurează-n minte atunci când eşti întrebat "De ce te-ai apucat?".
El este cel care te îndeamnă la meditaţie şi contribuie considerabil la rezolvarea unei mari părţi din problemele tale sau cel puţin asta îţi place să crezi.
Îţi dă poftă de viaţă şi te face să te simţi important.Ai fi în stare să juri chiar că el este cel care îţi pune cuvintele potrivite pe limbă.
Fără el eşti...neant!
Asta înseamnă că înainte de a te apuca erai un nimic şi el a fost cel care te-a înzestrat cu valoarea de care dispui momentan.
Aş greşi dacă aş spune că se întâmplă tot timpul aşa...Există o multitudine de psihologii şi fiecare individ are un motiv diferit pentru care alege să-şi murdărească viaţa deja murdară...Pentru că,în condiţiile în care te-ai apucat din cauza unui necaz,oricare ar fi el,fumul nu face decât să vină în completare.Nu ajută cu nimic.Te învaţă doar să te hrăneşti cu ceea ce se cheamă mizerie.
Aceste lucruri sunt spuse tot din perspectiva unui fumător.
Şi eu fumez.
Fumez mult.
Şi-mi place.Îmi place mult.
Şi o fac din pură plăcere.N-am absolut niciun motiv pentru care m-am apucat.
Aş dispune de prea multă idioţenie dacă m-aş apuca din cauza unui posesor de suflet,măini,picioare şi cap la propriu sau din cauză că un lucru nu s-a petrecut aşa cum aş fi vrut eu.Merg pe ideea că nimic nu e întâmplător.Bun sau rău,se petrece cu un scop.Dacă ar fi totul bun ţi-ai lua-o în cap sau ai fi tot timpul fericit.Şi orice este în exces dăunează!Avem nevoie şi de rău pentru a cunoaşte un echilibru sentimental.
Pentru mine un fum înseamnă doar relaxare.Nu-mi place să asociez o altă stare acestei activităţi, gen eliberare sau euforie,pentru că n-aş face altceva decât să-mi alterez psihicul.El există pentru a reflecta realitatea reală,să zicem...dacă mediul în care trăim nu ne oferă prilejul să învătăm să asimilăm ceea ce e mai bun pentru viaţa noastră psihică şi spirituală,să facem nişte conexiuni coerente,atunci trăim într-o realitate falsă.
De pildă,mă apuc de fumat pentru că mi-au murit pisica şi căţelul şi,în consecintă,mă apasă inima.Ţigara va reuşi cu siguranţă să înlăture suferinţa profundă din sufletul meu sensibil.Astfel,în mintea mea de cretin se instalează ideea că fumul mă scapă de orice problemă,idee ce mă denaturează la nivel psihic.
Personal,pot să afirm că fumul este obsesia mea.Sau mai bine zis,O obsesie,pentru că mai există şi altele.
Dacă aş sta mai mult timp fără a fuma probabil aş începe să fac urât.
M-aş simţi închisă într-o încăpere sombră cu o singură fereastră pe care aş privi cum un individ bine trece,savurând din mers o ţigară,şi în acel moment nu mi-aş dori decât să fiu eu ţigara din care trage cu atâta poftă...Sau mai degrabă l-aş ucide ca să-i fur doza...
E absurd.
Ştiu.
Dar ăsta e viciul.Şi dacă n-ar fi fost ăsta,ar fi fost altul.
Ca să fiu sinceră,dacă aş putea să înlocuiesc acestă obsesie cu o alta,cred că aş alege să ucid oameni. Acei oameni care merită să fie ucişi pentru că la rândul lor au ucis oameni.
Indiferent de modul în care au facut-o:fizic sau sufletesc.
Este un act demn de un maniac şi deloc o manieră creştinească de a gândi.
Ştiu.
Dar cred că ar fi cazul să scuturăm cumva ticăloşii din lume...

Nimeni şi nimic...

Efectuezi zi de zi acelaşi ritm de buştean plutind pe apă.
Da.
Eşti nonşalant faţă de ceea ce se cheamă progres al societăţii în care trăieşti.
Da.
Lucrurile simple ţi se par complicate.Tocmai ele declanşează starea aia de imbecilitate în sufletul tău.Şi-o laşi acolo,nu faci nimic să o înlături,nu încerci să găseşti motivul real al problemei ca să te trezeşti la realitate.
Să stai la un colţ de stradă şi să-ţi plângi singur de milă faţă de unul şi de altul şi să ajungi la concluzia că trebuie să-ţi bagi picioarele în ea de viaţă,în lipsă de altceva,e la fel de ineficient ca gestul de a arunca pietre pentru a stinge lumina lunii.
Şi ştii şi tu asta.
Şi realizezi că ştii numai atunci când ţi le spune altcineva şi eşti întrutotul de acord,dar când rămâi din nou singur,te pierzi în aceeaşi lumină dominată de întuneric.
Ce-i de făcut?
Te-ai întrebat vreodată?
Poate doar în stare de inconstienţă...
Aştepţi să fie cineva mulţumit de tine?
Cine?
Prietenii tăi,bineînteles.Unicii,supremii,nemaipomeniţii,singurii care îţi pot acorda ajutor,după opinia ta.Cu toate că ţi se întâmplă adesea să fii părăsit de toţi exact când durerea ţi-e mai mare,continui să ai încredere în ei.Şi nu realizezi că atitudinea aste te strică,nu-ţi permite să faci curat,dar să trăieşti în continuare în mizerie,da.Asta da.
Să încerci să remediezi ceva când eşti deja înfundat până la gât în rahat e la fel de ineficient ca un strigăt de ajutor lansat în vidul spaţial unde sunetul nu se propagă.
E regretabil...
Dar cui îi pasă?
Nimănui.
Mai ai ceva de adăugat?
Nimic.