Nimeni şi nimic...

Efectuezi zi de zi acelaşi ritm de buştean plutind pe apă.
Da.
Eşti nonşalant faţă de ceea ce se cheamă progres al societăţii în care trăieşti.
Da.
Lucrurile simple ţi se par complicate.Tocmai ele declanşează starea aia de imbecilitate în sufletul tău.Şi-o laşi acolo,nu faci nimic să o înlături,nu încerci să găseşti motivul real al problemei ca să te trezeşti la realitate.
Să stai la un colţ de stradă şi să-ţi plângi singur de milă faţă de unul şi de altul şi să ajungi la concluzia că trebuie să-ţi bagi picioarele în ea de viaţă,în lipsă de altceva,e la fel de ineficient ca gestul de a arunca pietre pentru a stinge lumina lunii.
Şi ştii şi tu asta.
Şi realizezi că ştii numai atunci când ţi le spune altcineva şi eşti întrutotul de acord,dar când rămâi din nou singur,te pierzi în aceeaşi lumină dominată de întuneric.
Ce-i de făcut?
Te-ai întrebat vreodată?
Poate doar în stare de inconstienţă...
Aştepţi să fie cineva mulţumit de tine?
Cine?
Prietenii tăi,bineînteles.Unicii,supremii,nemaipomeniţii,singurii care îţi pot acorda ajutor,după opinia ta.Cu toate că ţi se întâmplă adesea să fii părăsit de toţi exact când durerea ţi-e mai mare,continui să ai încredere în ei.Şi nu realizezi că atitudinea aste te strică,nu-ţi permite să faci curat,dar să trăieşti în continuare în mizerie,da.Asta da.
Să încerci să remediezi ceva când eşti deja înfundat până la gât în rahat e la fel de ineficient ca un strigăt de ajutor lansat în vidul spaţial unde sunetul nu se propagă.
E regretabil...
Dar cui îi pasă?
Nimănui.
Mai ai ceva de adăugat?
Nimic.